Alina Mardare's Art

Jurnalul abstinentei neculturale

Calatorind

Intr-un oras mic

Sunt intr-o biserica din centrul unui oras mic. Vitraliile mi-au atras atentia asa ca mi-am zis sa intru.  M. e undeva prin jur intalnind oameni si rezolvand diverse probleme. Cand am intrat privind captivata vitraliile din ferestrele cu arcada ma intrebam uimita unde este lumina filtrata de zonele colorate. Nu reuseam sa o observ. Abia acum vad marginile de curcubeu din umbra pe care o lasa pixul in timp ce notez in carnetel. Aici pe foaia alba se vede foarte clar influenta undelor de culoare. Am o stare de bine de la mirosul de tamaie si de la lumina. Imi place sa observ vinisoarele de plumb cum urmaresc faldurile hainelor care imbraca personajele din sticla. M-am pacalit cand am intrat crezand ca vitraliile sunt noi. E foarte probabil sa fie la fel de vechi pe cat este si biserica de veche. Imi  place tot ce vad, vitraliile, pictura de pe pereti, altarul si randurile de banci dispuse paralel din fata pana in spate. Strane menite sa odihneasca trupurile obosite si fruntile apasate de incercari, suparari, dorinte, probe ale destinului. De cum am intrat am zarit doua doamne care susotesc in fata, continuu in limba maghiara. Probabil ca sunt lumanareasa si ingrijitoarea lacasului. Cu exceptia celor doua vitralii de la intrare care m-au atras mi s-a mai parut interesant cum a fost varuita biserica in exterior. Culoarele sunt impartite pe zone mari urmarind forma turlei si navei. Par cam tipatoare pentru o biserica insa spun o poveste mai optimista decat cenusiul emanat de fatadele blocurilor din jur. Griul prafuit al cladirilor ‘cutii de chibrituri’ construite in perioada ceausista mai este spart  pe alocuri de nuantele diverse de sepia din peretii cladirilor istorice si de fulgerele  luminoase din vitrinele cu reclame. Orasul acesta are totusi un ecou de Cracovie. Mi-a placut sa aud ca aici convietuiesc mai multe nationalitati in buna pace. Atmosfera este in ton cu sufletul meu, intima si cenusie dar cu accente colorate.

Intre orase

Se spune ca un scriitor adevarat se inspira din realitate. Dar eu nu vad nimic interesant in ceea ce ma inconjoara ca sa am motiv de scris. Singurul lucru iesit din comun e faptul ca intr-un mod aparent inexplicabil am ajuns sa merg iarasi cu trenul. Daca privesc pe fereastra vad din viteza alternand campuri de rapita, grau sau maracini. In departare din cand in cand apare cate un satuc rasfirat de-a lungul soselelor croite catre capitala. Oare de unde se aduna mormanele astea de gunoaie care rasar pe aceste campii? Uite pe marginea caii ferate o multime de pungi si ambalaje care nu sunt biodegradabile. Chiar le arunca din tren calatorii? Inca n-am vazut pe nimeni facand asta. Daca imi intorc privirea in vagon vad cele doua siruri de scaune. Acesta este un vagon modernizat din lotul celor importate probabil din second-hand-urile europene. Imi sar gandurile de la una la alta. Tocmai ma plangeam ca nu se intampla nimic special in tren si uite-ma surprinsa.  Pensionarii de pe randul doi, al caror murmur m-a facut sa adorm mai inainte, au coborat iar din statie s-a urcat un personaj feminin enorm, de etnie roma, gemand subit si probabil pregatit de o sceneta. Mi-am cules telefoanele mobile de pe masuta si mi le-am indesat precauta in buzunare. Masiva doamna pare sa se fi linistit. I-am aruncat o ocheada. Sufficient cat sa-mi dau seama mai bine de originea ei sanatoasa. Nu mi-e prea greu sa-mi imaginez motivul pentru care ezita sa se aseze desi trenul a pornit. In sfarsit se pare ca s-a decis pentru locul din fata mea. Oricum nu conteaza, imi tot repet, cand va veni controlorul de bilete se va starni ditamai scandalul. Observ  parul vopsit rosu aprins si sprancenele pensate. Unghiile lacuite framanta o geanta eleganta. Dincolo de prima banuiala, instinctual nu prea inocenta, pe care mi-a provocat-o, alta varianta mi s-a inchegat in minte si anume ca aceasta doamna chiar se simtea deosebit de rau incat a urcat gemand groaznic in vagon. Totusi la intrare nu parea sa-i lipseasca vigilenta orientarii pentru un loc prielnic si desi erau suficiente scaune libere in vagon, langa diversi domni si doamne a preferat compania  uneia ca mine, o necoapta speriata de bombe. Personal m-am asezat dupa numarul de pe bilet si nu dupa orientarea instinctuala. Din geanta ei maro si eleganta tocmai a scos un portofel de culoarea visinei din care a inceput a rasfira demonstrativ pe masuta un manunchi de bani. Oare ca raspuns la privirile mele banuitoare ca n-ar avea bilet? O secventa neasteptata in sceneta imaginara. Nu si-a controlat biletul,  ceea ce ar fi un lucru mai firesc decat insiratul teancului de bani pe o masuta de tren intr-un vagon necompartimentat. In fine economiile, sau, cine stie, sumele furtisagurilor dispar inapoi in geanta cea mare astfel incat ungiile lacuite ajung  infasurate pe o sticluta cu apa de toaleta. S-a parfumat cu un nou gest teatral urmat de un altul legat de privirile curioase asupra unui blister cu pastille. Ce reprezentatii imprevizibile si spectaculoase ofera aceasta categorie de oameni… Uite ca ‘d-na rom’ are acum o subita pofta de mancare. Or fi romii niste oameni atat de putin bagati in seama incat trebuie sa faca totul cu zgomot? Orice? Sper ca ar fi toata lumea de accord ca se comporta prea teatral, prea exagerat asa ca marturisesc ca mi-e deja antipatica si ca sunt fortata sa fac doar doua lucruri. Sa privesc la nesfarsit pe fereastra sau sa ma cufund in lectura si sa devin atat de absorbita incat sa nu mai observ nimic altceva. Am mereu pregatita o carte pentru drumurile lungi.  Ce surpriza… pe calea ferata chiar mai cresc si flori. In statia asta imi dau seama ca printre mormanele de ambalaje aruncate se vad crescute niste flori…

Dragostea

Anide zile la rand am trait crezand ca sunt indragostita. Insa astazi constat ca nu stiu ce e dragostea. Nu si nu. N-o sa accept explicatiile cu formule chimice.

Acum tot indragostita cred ca sunt de cineva. Chiar daca in pat adorm singura si chiar daca mai mereu am muncit, am facut cumparaturi si m-am distrat tot singura. Stie cineva oare cum este sa traiesti indragostit de o persoana care te respinge cand crezi ca in sfarsit iti accepta marturisirea? De o persoana care nu se abtine in a te contacta uitand in permanenta ca tu te tot indragostesti si te reindragostesti acceptand ca un masochist aceasta suferinta?

Uneori iti spui ca “e mai bine sa nu ne mai vorbim si sa nu ne mai vedem niciodata”. Si totusi dupa o vreme simti ca explodezi daca nu-i auzi vocea macar o secunda la telefon. Alo?! Sa inchizi, sa nu inchizi… Orice ai face tot un suflet las esti. Ingaimi ceva, te prezinti daca ai impresia ca nu te recunoaste. Dar stii ca ti-a pastrat numarul de telefon asa cum ai facut-o si tu. Si se leaga incet o conversatie monosilabica sau aproape un monolog, al tau, in care stii ca nu ai voie sa-ti tradezi sentimentele. Daca ai face-o, iar, te-ar acuza de hartuire. Oricum s-a saturat sa tot auda aceeasi placa de la tine. Asa ca de dragul aparentelor si mai ales de dragul purtatorului de voce pretinzi ca ai sunat din simpla prietenie, curiozitate sau cu nu stiu ce treaba care v-ar implica pe amndoi. Daca i-ai spune ca explodai de atata dragoste acumulata in singuratate ar cauta sa incheie conversatia politicos in timp record. Poate ca ti-ar mai si respinge apelurile pentru o vreme sau poate chiar pentru totdeauna.

Si uite asa o tot duci ani si ani, uneori suni, alteori te suna si alte dati trec luni intregi de abstinenta si tacere. Din partea ta doar, fiindca celalalt e prea preocupat sa-si traiasca pur si simplu viata. De parca tu nu ti-ai trai-o? Ba da, ti-o traiesti si tu cu aceasta incarcatura care uneori e cat globul lui Atlas iar alteori cat un puf de papadie plutind spre soare. Si ce frumoasa e viata cand te joci in soare…

Desigur ca in timp mai apar si cateva accidente emotionale sau pur sexuale ori dintr-ambele in combinatii neglijabile. Dar stii ca toate sunt simple complicatii pe care ti le faci cu mana ta. De cele mai multe ori ca sa-ti dovedesti ca esti un om sanatos, normal care poate fi iubit, fizic sau altfel. Da, iti curmi singuratatea fara sa poti impartasi cu adevarat cu cineva sau cu cine trebuie nici globul lui Atlas si nici bucuria papadiei. De ce iti curmi fericirea singurateca si independenta? De teama, evident. Teama de a nu fi devenit din intamplare sau voit un monstru cu sapte capete care nu are loc in societate si pe care nu-l mai poate iubi nimeni.

Asa ajungi sa te tradezi mai intai pe tine care crezi ca esti indragostit lulea si cu dragostea cea mare si adevarata. Apoi il tradezi si pe celalat fara sa il tradezi cu adevarat fiindca nu stie si e clar ca nu-i pasa. “Hei! Fiecare isi traieste viata. Fa ce vrei!!!”, cam asta i-ar fi replica daca i-ai marturisi.

Ce-o fi dragostea? Cum stiu unii ca sunt indragostiti chiar si cand si-o marturisesc reciproc, se casatoresc sau pur si simplu “se iau”, cum spune o vorba din popor?

Iarna

E o iarna grea si imi beau ceaiul cu lamaie si miere in bucatarie. Am deschis putin fereastra ca sa simt taiusul gerului de afara. Cand am inchis-o cu zgomotu-i caracteristic am chemat fara sa vreau perechea de gugustiuci infometati care aceeasi ne si isi raman credinciosi an dupa an. Din usa debaralei am luat punga cu grau, am deschis iar fereastra si am presarat bob dupa bob rasunand pervazul metalic. S-au apropiat repede de mainile mele fluierandu-si aripile si asteptand sa termin insiratul boabelor suspendati in  zborul cu sunet suprarealist. M-am retras inchizand fereastra si facand sa cada la loc perdeaua subtire, inca sub impresia zbaterii aripilor care mi-a involburat placut bretonul. Mi-ar fi placut sa-mi ciuguleasca graul din pumni insa daca s-ar intampla asta poate ca n-ar mai fi bine pentru ei. E  normal asa sa mai ramana putin salbatici fiindca altfel i-ar putea prinde vreun nebun cu gand rau. Ceaiul inca e caldut si am sa-l rontai cu biscuiti rimand in zgomot cu ciugulitul harnic al gugustiucilor fideli. Pofta buna si auditie placuta in continuare tuturor simturilor muzicale.